E ciudat sentimentul pierderii uneori. Il traiesc, desi daca sunt chemata sa palpez, mi-e cu neputinta. Stiu ca ma doare, nu pot atinge caci e ceva mai adanc decat pot aduna, mai ascuns decat pot chiar si eu citi in mine. Imi vine sa plang mergand pe strada si ma intreb de ce, caci nu-mi simt mana mai goala ca acum o clipa si nici sufletul nu pare a sangera pe-ascuns.
Ajung la semafor si inima-mi se strange. E interzis de rosu... sub mutenie-mi trec pasii si raman ganditoare pe dalele reci. Am simtit inca de ieri ca-am pasi mai obositi ca altadata, iar zaduseala vremii ma framanta mai cu spor. Am simtit ca nu mai e ca ieri ce-a fost... ca totu-n lume e schimbat, chiar de e doar prin lupa mea o alta fatza.
Nu vreau sa plang caci cei ce-s mari nu plang pe strada. Si nici cand trec cu pasul ganditor prin frunze imprastiate printre toamna. Ah, este prima zi de toamna si ce e colorat e-atat de fad... si-ndepartat... mi-e dor sa mai colind mistere cu suflare, ori sa cunosc copii ce prind in ochii lor tot cerul si pamantul in ingemanare.
Mi-e dor sa fiu copil. Atuncea parca intreaga lume era doar un joc de vorbe si culori, trairi si fauriri nemuritoare. Si iar ma strange-n pierp necrutatoarea gheara: ce vrei, durere, ce tot cauti? Sa ma caiesc de pasii din trecut? Sa-i plang si sa ii pun ca martori pentru maine? Nu esti prea dura cu ce imi ceri si dai? Ma urmaresti ca uliul prada ca nu cumva sa scap nevinovata. Sunt vinovata pentru viata ce se iteste printre nori, dar is asa de slaba cand sa aleg sa zbor...
Mi-e dor sa stau in frunze, goala. Sa strang in brate tot pamantul... apoi cu ochii-nlacrimati sa-adun tot cerul in apus. Dar e departe totul... ciudat... sa uit eu oare bucuria pentru viata?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu