Marturisire

M-am obisnuit sa te-aud dimineata devreme, sa-ti legan vocea blanda printre zambetele mele si sa te ating in aer ca si cum te-as aduce aproape... De fiecare data cand m-apropii, mi-e teama ca ma vei simti si iti vei intoarce chipul. Si vei surade poate, iar eu ma voi pierde-ncurcata, nestiind sa-ti privesc ochii zburdalnici or sa-ti primesc mainile chemate parca-n sarbatoare.

Cand ma privesti, ma pravalesc. Cand esti aproape, freamatul tau ma patrunde si nu pot sta tacuta-n mine, nu pot fugi, nu pot razbate din imbratisarea-ti atat de dorita. Nu ca as vrea nici de s-ar intampla. Ma coplesesti doar existand, ma fericesti cand imi zambesti, ma schimbi cand imi vorbesti, ma cuceresti cand spui ca ma iubesti. Atunci parca ma nasc si ma-nalt, dintr-un fir de pamant pan' la astrii ce mor,dintr-un deget de suflet intr-un om pentru oameni, dintr-un suflet ranit intr-unul ce zboara... Nu te voi lasa nicicand sa-ti imparti lacrimi ori sa-ti tai la bucata durere. De vor veni, le vom aseza in portii... le vom schimba apoi... ca nimeni sa nu poarte povara mai grea. De ma vor coplesi pe mine, ma voi uita-nspre ceruri si voi ruga sa fie ca martor tot seninul. Dar nu voi renunta si mana-ti mai strans o voi atinge si chipu-ti de-ai intoarce, zambind sa ma gasesti... aproape!

Timp

Viata se petrece tocmai atunci cand crezi c-ai oprit-o din mers prin impotrivirea-ti de a se trai. Crezand ca ai puterea de a o incremeni, te-ncumeti sa ridici mana ca semn de poposire. Caci nu doresti decat traitul de azi sa-ti fie poate inzecit pe maine, sa-ti fie trupul cald si pasul bland pe mai departe...

Stai, viata! Caci te doresc atat de tare incat imi tremura genunchiul ce l-am plecat in ruga. Ma lupt cu tine caci ce-mi oferi in clipa asta e mai putin decat pot duce. Ma lupt si te provoc sa ma pastrezi mai bine pentru maine. Caci azi, e prea fugara aplecarea-ti... Caci azi ai plans, esti obosita si pari uitata printre ruinele-ngolite!

Esti bantuita de ce-ar lipsi sau prea putin trait, esti condamnata la a tot vrea cu pofta. Si vrei sa mi te dai acum crezand in preschimbarea de o clipa, in valul focului, mistuitor in trupu-ti? Stai, viata, potolita! Caci jarul inserarii mugind se departeaza cand zorii zilei timid mijesc pamantul.

De te doresc, o stii prea bine. Dar lasa timpul pentru maine in preafrumos sa se prefaca. Si de soptirea-ti tot va fi, atunci din preacurat voi duce.

Fericire (ne)dorita!

Firea ne-a invatat ca e mai usor sa asternem cand doare, cand raneste si cand e disperare. Uitam sa scriem cand zambim, cand simtim ca zburam sau cand fericirea ne incearca simtirea. Uitam sa punem in cufar cand inima ne e deschisa, caci apreciem avutul mai degraba prin pierdere decat prin detinere.

Viata ne-a invatat sa ne temem, caci ce a fost va mai fi... caci ceea ce este ramane ascuns, nepatruns... Ne-am incolacit in nefericire si lacrimi, urland din barlogul de griji dupa-o viata tihnita. Culmea, de-am avea-o, de-ar fi sa traim in frumos, tot straniu ar fi, tot am tagadui ca se poate, ca e musai sa mai existe si putred.

Cine mai doreste? Cine mai pofteste? Cine mai asteapta? De vom avea o comoara, vom tanji dupa alta. De vom avea un suflet pereche, ne vom aseza capul pe-o parte, indoindu-ne de-o fi, de n-o fi... si tot asa, pana cand, fugind dupa aripi, vom aduna fulgii.

Ne place plansul, in durere sau in indoiala. Ne plac grijile si complicatiile. Le cautam; de nu le gasim, le inventam. Doar sa nu rananem fata in fata cu fericirea... caci n-am sti nici cum s-o tinem de mana, nici cum sa-i vorbim...