M-am obisnuit sa te-aud dimineata devreme, sa-ti legan vocea blanda printre zambetele mele si sa te ating in aer ca si cum te-as aduce aproape... De fiecare data cand m-apropii, mi-e teama ca ma vei simti si iti vei intoarce chipul. Si vei surade poate, iar eu ma voi pierde-ncurcata, nestiind sa-ti privesc ochii zburdalnici or sa-ti primesc mainile chemate parca-n sarbatoare.
Cand ma privesti, ma pravalesc. Cand esti aproape, freamatul tau ma patrunde si nu pot sta tacuta-n mine, nu pot fugi, nu pot razbate din imbratisarea-ti atat de dorita. Nu ca as vrea nici de s-ar intampla. Ma coplesesti doar existand, ma fericesti cand imi zambesti, ma schimbi cand imi vorbesti, ma cuceresti cand spui ca ma iubesti. Atunci parca ma nasc si ma-nalt, dintr-un fir de pamant pan' la astrii ce mor,dintr-un deget de suflet intr-un om pentru oameni, dintr-un suflet ranit intr-unul ce zboara... Nu te voi lasa nicicand sa-ti imparti lacrimi ori sa-ti tai la bucata durere. De vor veni, le vom aseza in portii... le vom schimba apoi... ca nimeni sa nu poarte povara mai grea. De ma vor coplesi pe mine, ma voi uita-nspre ceruri si voi ruga sa fie ca martor tot seninul. Dar nu voi renunta si mana-ti mai strans o voi atinge si chipu-ti de-ai intoarce, zambind sa ma gasesti... aproape!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu