Firea ne-a invatat ca e mai usor sa asternem cand doare, cand raneste si cand e disperare. Uitam sa scriem cand zambim, cand simtim ca zburam sau cand fericirea ne incearca simtirea. Uitam sa punem in cufar cand inima ne e deschisa, caci apreciem avutul mai degraba prin pierdere decat prin detinere.
Viata ne-a invatat sa ne temem, caci ce a fost va mai fi... caci ceea ce este ramane ascuns, nepatruns... Ne-am incolacit in nefericire si lacrimi, urland din barlogul de griji dupa-o viata tihnita. Culmea, de-am avea-o, de-ar fi sa traim in frumos, tot straniu ar fi, tot am tagadui ca se poate, ca e musai sa mai existe si putred.
Cine mai doreste? Cine mai pofteste? Cine mai asteapta? De vom avea o comoara, vom tanji dupa alta. De vom avea un suflet pereche, ne vom aseza capul pe-o parte, indoindu-ne de-o fi, de n-o fi... si tot asa, pana cand, fugind dupa aripi, vom aduna fulgii.
Ne place plansul, in durere sau in indoiala. Ne plac grijile si complicatiile. Le cautam; de nu le gasim, le inventam. Doar sa nu rananem fata in fata cu fericirea... caci n-am sti nici cum s-o tinem de mana, nici cum sa-i vorbim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu