Iertarea

Din cînd în cînd ceva sau cineva ne aminteste ca exista în noi o problema nerezolvata. De obicei o neiertare. Realizez ca iertarea e cheia ce-ti deschide poarta spre un viitor mai bun. De ce? Pentru ca neiertarea ne tine în loc. Iertarea e aparent de doua feluri: iertarea propriei persoane si iertarea celorlati. De fapt iertarea e împacarea cu trecutul si acceptarea prezentului asa cum este. Iar acceptarea e cuvantul magic pentru un pas mai departe. Nu poti merge mai departe daca esti însotit de mînie sau furie, sau daca o tensiune interioara aparent fara cauza te tine în loc. Ceva ca o greutate pe suflet, ceva deseori neînteles si ne constientizat pe deplin, ceva ne sopteste încet dar persistent: „Nu încerca sa faci asta, nici în trecut n-ai reusit, ai atatea nereusite la activ...” sau... „Tii minte cum a fost cand ai dorit asta... si ce nasol te-ai simtit... nu ai obtinut...” sau „ stii ce ti-a facut aia”... si vocea aceasta intunecata ne determina sa renuntam sau sa actionam plini de teama, deci cu sanse din start mult mai mici. IERTAREA DE SINE Ai gresit ceva, candva si „zidul de protectie” se ridica involuntar si automat în fata unei noi initiative. Frica e un instinct firesc, pentru ca nimanui nu-i place suferinta. Si atunci te agati de ea, constientizata sub cuvintele „mai bine nu”, pentru ca nu cumva sa mai întalnesti suferinta. Îti ofera un loc caldut si sigur, dar care nu este locul pe care de fapt ti-l doresti cu adevarat. Si atunci stai pe loc, paralizat de neiertarea de sine. Pentru ca frica de viitor asta este de fapt. Daca am facut vreodata un lucru care a iesit prost se poate datora unei multitudini de factori, diverselor conjuncturi, ale caror motive necunoscute si cauze nevazute nu le putem cunoaste niciodata pe deplin. Deci n-are sens sa ne straduim prea mult sa le aflam. Undeva în adancul sufletului nostru, în inconstient le stim deja si le vom afla atunci cînd va fi timpul, si numai daca ne va fi necesar. Deci singurul lucru constructiv pe care îl putem face este sa ne iertam. Pentru orice nereusita, pentru orice iluzie si deziluzie, pentru orice am dorit si n-am stiut sa cerem, pentru orice... sa ne iertam. Sa ne iubim sufletul si sa-l iertam cu iubire. "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti", ne spune Isus, deci nu putem iubi/ierta, daca nu ne iertam pe noi! Iertandu-ne aruncam o lumina blanda asupra trecutului, si astfel ne vom trezi într-un PREZENT USOR DIFERIT. Pare straniu, dar este perfect adevarat! Ne putem schimba trecutul din punct de vedere emotional. Faptele desigur nu le mai putem schimba, dar emotiile însotitoare da. Astfel avem sansa sa tranformam o „nereusita” într-o lectie de viata. Daca învatam ceva din acea întîmplare: de exemplu cum sa actionam într-un mod mai eficient si mai întelept într-o situatie asemanatoare, atunci automat tranformam înfrîngerea în victorie. Da. Nu e o iluzie. SCOPUL VIETII E EVOLUTIA SPIRITUALA. ÎNTÎLNIREA CU SINELE. Daca am învatat ceva dintr-o întamplare de viata atunci nu conteaza prea mult rezultatul întamplarii, ci LECTIA ce am învatat-o din ea. Succesul, ca si înfrangerea sunt în egala masura trecatoare. Daca am castigat ceva în plan material, dar n-am constientizat nimic despre sensul acelei victorii, atunci, practic nici macar n-am castigat, doar ne-am distrat un pic. CONSTIENTIZAREA conteaza. Adica un pas mai sus catre Sine, catre contopirea cu divinitatea din noi. Ceea ce automat ne da forta. FORTA DE A REUSI! IERTAREA CELORLALTI Are si ea sensul ei. Deseori ne spunem: „nu pot sa-l iert pe cutare...” Ne simtim vinovati pentru treaba asta poate chiar... „pacatosi”... Suntem uneori un pic speriati în sinea noastra ca iertarea ar implica împacarea cu respectiva persoana. Care nu ne este nicidecum simpatica. Nicidecum! Nimic si nimeni nu ne obliga sa reluam o relatie cu cineva cu care nu dorim. De fapt daca cineva ne-a facut un „rau”, indiferent, de natura lui, ceea ce ne e de folos sa facem este sa ne detasam emotional de el, de acea persoana. Sa reuntam sa ne mai gîndim obsesiv la el/ea. Sa renuntam sa dorim sa-l schimbam sau sa-l convingem de „dreptatea noastra”. N-are nici un sens. Nu e menirea noastra sa-i facem educatie cu forta, sa-i explicam legile universului, sau sa-l elevam spiritual. De iertat, iarasi nu e menirea noastra s-o facem, pentru ca asta e menirea lui Dumnezeu. Cine suntem noi sa acordam iertari de acest gen... A... daca e vorba de un prieten cu care ne-am ciondanit un pic, împacarea e un lucru frumos, daca asta simtim. Daca e vorba de cineva ce îsi cere în mod expres si SINCER scuze, e omeneste sa-l întelegem si sa le acceptam. Nimeni nu e perfect. În primul rand noi! Sa nu uitam... Isus ne spune dealtfel : „Daca va gresi fratele tau dojeneste-l si daca se va pocai iarta-l. Si chiar daca îti va gresi de sapte ori într-o zi si de sapte ori se va intoarce catre tine zicand: Ma caiesc, iarta-l!” (Luca, 17, 4-3) Deci ne spunem punctul de vedere „îl dojenim” si daca acea persoana ÎSI CERE IERTARE, atunci abia suntem datori sa-l iertam. Asta deoarece „pocainta” si „cererea iertarii” din partea celuilalt, implica constinetizarea din partea sa a faptului ca a actionat gresit, implica faptul ca a înteles ceva si a crescut spiritual. Deci... ce a fost nu se va mai repeta. Daca face de sapte ori aceeasi greseala atunci... NU a constientizat. Nu a schimbat nimic în el. Deci cele 7 greseli sunt... diferite. Genialul Einstein ne spune si el: „Nu poti rezolva o problema de la acelasi nivel de constiinta de la care ai creat-o!” Deci trebuie sa cresti spiritual sa te schimbi, sa constientizezi, tu sau... cel care a actional eronat. Ni se inoculeaza deseori de unii preoti sau „învatatori spirituali” ca suntem vinovati de neiertare. Nu. De fapt trebuie doar sa nu purtam ranchiuna si gandurile negative în noi, sunt energii grele. Ele sunt o povara, indiferent cine e tinta lor si cine e „vinovat”. Deci sa ne eliberam de greselile celorlati, aceasta însemnand detasare, si indiferenta. N-are sens sa suferim o viata pentru o alegere gresita a cuiva. A altuia sau a noastra. Exista o dreptate universala. Exista un echilibru perfect al lucrurilor. Exista compensatii si uneori universul „ne razbuna” mult mai... elegant. Asa ne spune si Cabala, sa nu ne razbunam, Universul va lucra pentru noi. Si sa nu uitam doua lucruri impoartante: - daca cineva ne-a gresit, am rezonat chiar si pentru o clipa cu el. - la nivel cosmic nu exista greseli, ci numai lectii de viata, în scopul evolutiei spirituale. Daca vrem sa nu mai avem de-a face cu acel gen de situatii sau oameni, atunci sa LE ACCEPTAM cum au fost, SA ÎNVATAM ceva din ele si sa NE ACCEPTAM prin întelegere, iubire si iertare. Va ofer un mic exercitiu simplu prin care ne putem elibera mai usor de o neiertare, l-am folosit la îndemnul cuiva si are efecte miraculoase, deoarece actioneaza nevazut asupra sufletului schimbind si schemele mentale. Repetati aceste cuvinte cu sinceritate si convingere de cîte ori va aduceti aminte, în fiecare zi, pîna cînd veti simti subtil în voi o schimbare. Ea se poate face cunoscuta si prin vise sau prin oamenii din jurul vostru. E bine sa le repetati cel putin 7 zile: „Ma iert, ma iert, ma iert... Îi iert pe toti cei ce mi-au gresit. Ajuta-ma Doamne sa iert Si iarta-ma pentru tot. Amin.” Miracolele se nasc din simplitate si siceritate. Carla von Vlad

Intotdeauna am iubit fluturii. Si multa vreme nu am inteles. Poate ca nici acum prea bine nu pricep. La fel e si cu dragostea de oameni, n-as sti sa zic de ce si cum.

Dar fluturii au ceva anume, ceva ce ma atrage. Parca ceva fatidic. Felul in care se ridica, isi deschid aripile si patrund spre oriunde, ma uluieste. Ma intreb de stiu ce-i aia frica, incremenirea. Ce stiu ce-i visul sau gandul. Oare sunt prizonierii acelorasi orizonturi? Ne credem destepti, scoliti, diplomati si oameni de vaza. Oameni cu diplome si merite inalte. Stim tot ce lumea-nvarte-n iuresul de sare si descifram orice, de la celula pana la cometa.

Oare stiu fluturii ce-i singuratatea? Sa inchizi ochii-ntr-o padure amortita, orbit de lipsa alor tai? Oare stiu ce-i bucuria?

In ziua in care m-am iubit cu adevarat

Poem scris de Charlie Chaplin 
 

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit. Si atunci, am putut să mă linistesc.  Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Stimă de sine.
 

 În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că nelinistea si suferinta mea emotională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele. Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Autenticitate.
 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viată diferită si am început să înteleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală. Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greseală să fortez o situatie sau o persoană, cu singurul scop de a obtine ceea ce doresc, stiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiti si că nu este momentul … Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Respect.
 

 În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situatii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, ratiunea mea numea asta egoism. Astăzi, stiu că aceasta se numeste … Amor propriu.

 În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber si am renuntat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place si în ritmul meu. Astăzi, stiu că aceasta se numește … Simplitate.
 

 În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înselat.  Astăzi, am descoperit … Modestia.
 

 În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viată. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile. Si aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că ratiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiesti cu adevărat.”
 

Stele patrate!

Seara de seara cand privim cerul, imi spui:
- "Hai, arata-mi luna patrata ori steaua patrata! Unde e, caci n-o vad! Daca exista, atunci pune mana pe ea."

Iar eu caut si cand o ating, imi zambesti si ma-ntorci: "Aia nu este o astfel de stea."

Na, ce sa-i faci daca miopia mea o face sa para patrata. Ma privesti si-ti convine caci tot tu pari a avea mai departe dreptate. Imi agat ochii de coltul de cer ca sa-ti demonstrez ca steaua patrata, ori luna patrata, ovala, cu colturi, in dungi sau in trepte se-ascunde de ochii tai cei de soacra. Yoy, crede mai mult si tu, Moromete! Macar mai miop, ori priveste cu-un ochi.

Vrei sa stii de iubirea ce-ti port? Sigur ca da! O sa-ti spun!!! Oh, de cand asteptam clipa-n care sa te cer de barbat, cu armata de oameni pe langa. Deh, ai dreptate! La ce bun declaratii in lipsa de martori?! Bun, io te cer, acum, negresit, dar nici tu sa nu uiti ca in 2 zile patrate.... :D

Dar... revin! Te iubesc! De aici, pana-acolo. Adica de la mine pana la luna patrata! Eu o vad, tu nicicum. No, ce sa zic, esti fericire. De nu vezi, inseamna ca ce simt pentru tine e de-aici pana mai departe de stele, stele normale, stele ce nu sunt patrate. Caci steaua patrata, ori luna patrata pe cer nu exista pentru cine n-o vede. Dar dragostea mea pentru tine n-o vezi, ci o simti. Martori de lut am putini, dar cerul cu stele si soare si luna e tot oprit doar pentru tine.

Pierdere

E ciudat sentimentul pierderii uneori. Il traiesc, desi daca sunt chemata sa palpez, mi-e cu neputinta. Stiu ca ma doare, nu pot atinge caci e ceva mai adanc decat pot aduna, mai ascuns decat pot chiar si eu citi in mine. Imi vine sa plang mergand pe strada si ma intreb de ce, caci nu-mi simt mana mai goala ca acum o clipa si nici sufletul nu pare a sangera pe-ascuns.

Ajung la semafor si inima-mi se strange. E interzis de rosu... sub mutenie-mi trec pasii si raman ganditoare pe dalele reci. Am simtit inca de ieri ca-am pasi mai obositi ca altadata, iar zaduseala vremii ma framanta mai cu spor. Am simtit ca nu mai e ca ieri ce-a fost... ca totu-n lume e schimbat, chiar de e doar prin lupa mea o alta fatza.

Nu vreau sa plang caci cei ce-s mari nu plang pe strada. Si nici cand trec cu pasul ganditor prin frunze imprastiate printre toamna. Ah, este prima zi de toamna si ce e colorat e-atat de fad... si-ndepartat... mi-e dor sa mai colind mistere cu suflare, ori sa cunosc copii ce prind in ochii lor tot cerul si pamantul in ingemanare.

Mi-e dor sa fiu copil. Atuncea parca intreaga lume era doar un joc de vorbe si culori, trairi si fauriri nemuritoare. Si iar ma strange-n pierp necrutatoarea gheara: ce vrei, durere, ce tot cauti? Sa ma caiesc de pasii din trecut? Sa-i plang si sa ii pun ca martori pentru maine? Nu esti prea dura cu ce imi ceri si dai? Ma urmaresti ca uliul prada ca nu cumva sa scap nevinovata. Sunt vinovata pentru viata ce se iteste printre nori, dar is asa de slaba cand sa aleg sa zbor...

Mi-e dor sa stau in frunze, goala. Sa strang in brate tot pamantul... apoi cu ochii-nlacrimati sa-adun tot cerul in apus. Dar e departe totul... ciudat... sa uit eu oare bucuria pentru viata?

Marturisire

M-am obisnuit sa te-aud dimineata devreme, sa-ti legan vocea blanda printre zambetele mele si sa te ating in aer ca si cum te-as aduce aproape... De fiecare data cand m-apropii, mi-e teama ca ma vei simti si iti vei intoarce chipul. Si vei surade poate, iar eu ma voi pierde-ncurcata, nestiind sa-ti privesc ochii zburdalnici or sa-ti primesc mainile chemate parca-n sarbatoare.

Cand ma privesti, ma pravalesc. Cand esti aproape, freamatul tau ma patrunde si nu pot sta tacuta-n mine, nu pot fugi, nu pot razbate din imbratisarea-ti atat de dorita. Nu ca as vrea nici de s-ar intampla. Ma coplesesti doar existand, ma fericesti cand imi zambesti, ma schimbi cand imi vorbesti, ma cuceresti cand spui ca ma iubesti. Atunci parca ma nasc si ma-nalt, dintr-un fir de pamant pan' la astrii ce mor,dintr-un deget de suflet intr-un om pentru oameni, dintr-un suflet ranit intr-unul ce zboara... Nu te voi lasa nicicand sa-ti imparti lacrimi ori sa-ti tai la bucata durere. De vor veni, le vom aseza in portii... le vom schimba apoi... ca nimeni sa nu poarte povara mai grea. De ma vor coplesi pe mine, ma voi uita-nspre ceruri si voi ruga sa fie ca martor tot seninul. Dar nu voi renunta si mana-ti mai strans o voi atinge si chipu-ti de-ai intoarce, zambind sa ma gasesti... aproape!

Timp

Viata se petrece tocmai atunci cand crezi c-ai oprit-o din mers prin impotrivirea-ti de a se trai. Crezand ca ai puterea de a o incremeni, te-ncumeti sa ridici mana ca semn de poposire. Caci nu doresti decat traitul de azi sa-ti fie poate inzecit pe maine, sa-ti fie trupul cald si pasul bland pe mai departe...

Stai, viata! Caci te doresc atat de tare incat imi tremura genunchiul ce l-am plecat in ruga. Ma lupt cu tine caci ce-mi oferi in clipa asta e mai putin decat pot duce. Ma lupt si te provoc sa ma pastrezi mai bine pentru maine. Caci azi, e prea fugara aplecarea-ti... Caci azi ai plans, esti obosita si pari uitata printre ruinele-ngolite!

Esti bantuita de ce-ar lipsi sau prea putin trait, esti condamnata la a tot vrea cu pofta. Si vrei sa mi te dai acum crezand in preschimbarea de o clipa, in valul focului, mistuitor in trupu-ti? Stai, viata, potolita! Caci jarul inserarii mugind se departeaza cand zorii zilei timid mijesc pamantul.

De te doresc, o stii prea bine. Dar lasa timpul pentru maine in preafrumos sa se prefaca. Si de soptirea-ti tot va fi, atunci din preacurat voi duce.

Fericire (ne)dorita!

Firea ne-a invatat ca e mai usor sa asternem cand doare, cand raneste si cand e disperare. Uitam sa scriem cand zambim, cand simtim ca zburam sau cand fericirea ne incearca simtirea. Uitam sa punem in cufar cand inima ne e deschisa, caci apreciem avutul mai degraba prin pierdere decat prin detinere.

Viata ne-a invatat sa ne temem, caci ce a fost va mai fi... caci ceea ce este ramane ascuns, nepatruns... Ne-am incolacit in nefericire si lacrimi, urland din barlogul de griji dupa-o viata tihnita. Culmea, de-am avea-o, de-ar fi sa traim in frumos, tot straniu ar fi, tot am tagadui ca se poate, ca e musai sa mai existe si putred.

Cine mai doreste? Cine mai pofteste? Cine mai asteapta? De vom avea o comoara, vom tanji dupa alta. De vom avea un suflet pereche, ne vom aseza capul pe-o parte, indoindu-ne de-o fi, de n-o fi... si tot asa, pana cand, fugind dupa aripi, vom aduna fulgii.

Ne place plansul, in durere sau in indoiala. Ne plac grijile si complicatiile. Le cautam; de nu le gasim, le inventam. Doar sa nu rananem fata in fata cu fericirea... caci n-am sti nici cum s-o tinem de mana, nici cum sa-i vorbim...

Covrig!

- Cioc-cioc! Covrigi proaspeti, doresti?

Cine tot bate si pace nu-mi da? Covrigi la ora asta? Na bine, fie. Un covrig, te rog. Sau mai degraba bucatele. Dar iei si tu si eu, sa-l impartim, sa-l terminam curand. O data mie, alta data tie... o data tie, apoi mie... intre inghitituri mai povestim din cate ne-au trecut prin suflet sau prin viata... Descopar ca nu-ti fu usor pe cale, c-ai strabatut pe timp de noapte drumuri printre salcii impletite si ai dorit si ai sperat... si greu ti-a fost. Dar nu trisa! Acum e-nghititura ta. Zici ca-i a mea? No, nu e bine. Ma iei la pacalit. Sau eu... nu mai cunosc de rand a fost sau a venit. Ne-am incurcat in cine-a fost si este...

Tu esti mai intelept, ia de-asta data tu, chiar de s-ar zice ca e randul meu intai. Si pari sa te-nvoiesti, desi zambesti strengar. Si bucatica ti-o intind si-n loc sa-nghiti, ma pacalesti cu drag. Ma fastacesc, ma departez si incurcata te intreb: covrig?

Preumblare

Cand seara imblanzeste pamantul, imi descalt picioarele obosite de goana si tacut calc pe nisip. Voi lua-o in stanga urmelor lasate chiar ieri, caci altul mi-e ceasul acum si alta-i chemarea. Inchid ochii si las vantul sa-mi impleteasca parul cu mirosul salciu.

M-am hotarat! Accept ca nu pot opri zefirul cand imi tulbura gandul. Nu pot stapani marea cand ma sperie infinitul ce se varsa spre mine. Voi accepta tremuratul de pasi, voi invata ca strangerea trupului ia uneori nesfarsitul...

M-am hotarat! Sa mut muntii, m-am hotarat sa ma sfaram, sa pun temei in ce m-am indoit candva, sa cred, sa ma incred, sa astept, sa sper, sa mut, sa zbor, sa respir, sa visez, sa doresc, sa tac!

Simt briza si mirosul de scoici... simt gust de sarat in privire... simt urme de om pe aproape. M-am decis? Oh, da... sa ma las... negresit! Chircirea-mi o simt mai straina, mai ciudat ca-nserarea de ieri... m-am decis... sa intreb?

Cand seara imblanzeste pamantul, ma-ntind pe nisip... e umed si rece... mirosul de viata-i sarat!

Inner child

                            

Sunt mare om si nu e pentru mine sa visez. Sunt ocupat cu tehnica, dosare, impozite, salarii... vreau multe, deci muncesc in plus. Ma copleseste ziua uneori cu ce ar trebui sa fac, n-am chef sau spor si las sa treaca timpul. Nu ca as vrea, ci ca... nu pot sa fac sa fie altfel. Cand am zambit sau stat in ploaie? Cand am fugit pe-un camp cu flori si adiere calda? Hmm... n-am timp, copile, sa ma joc.

Insisti... cand am imbratisat? Vorbesti prostii... ce-mbratisare? Nu am nevoie de bezele. M-ar crede lumea un nebun sa ma-opresc cu bratele deschise. Nu e de mine, preocuparile mi-s diferite de-ale tale.

Te las caci is grabit. Cand timpul zboara si banii mi se duc. Ma tii de mana. Lasa-ma, copile! Sunt dari ce trebuie sa le achit, sunt visuri catre care tind, sunt pofte ce mi le doresc, e viata-ntreaga, iar tu mai vrei sa stau? Nu ma retine, timpu-i pretios! N-am timp de Dumnezeu sau de gandit prea mult. Metroul secunda o asteapta, il pierd, nu vezi? Ce faci, copile?? De ce plangi? Sunt om prea mare sa ma-ncurc cu alte sentimente... n-am timp sa te sarut 'nainte de-a pleca. Sunt unii ce depind de mine, sunt suferinte peste tot. Ma duc sa fac si eu un bine si pentru ei si pentru mine. Plec, is grabit, nu te-ntrista! N-am timp de suflet chiar acum... poate diseara or maine... or... candva...

                                              

Omul clepsidra

Omul este pe jumatate clepsidra. Usor nu-i e sa recunoasca nisipul ce-l aduna pas cu pas pana la revarsare. Si nu se stie niciodata cand va fi destul de adunat, de indurat sau cum va fi eliberarea. Si cand se naste, clepsidra se intoarce si fiecare vis, regret sau gand le simte cum aluneca din viata. Si vrea sa strige ce-i trait ori daruit. Simte ca-i pacat sa fie sau sa treaca. Plange din durut si rade din dorit. Dar se opreste-apoi. Se simte singur si parca zgomotul nisipului e zdrobitor cand cade. Vrea sa vorbeasca, dar e printre oameni rece... sa planga, dar cel din fata-i va crede ca se cade?

Ah, om de lut... tu esti pe jumatate o clepsidra. Te impietresti cand crezi ca e desarta povestea ce-o traiesti. Dar ai nevoie de un om ce-i tot pe jumatate o clepsidra. Cand de la tine nisipul se revarsa, permite-i lui sa-l prinda-acolo jos. E omul inzestrat de tine sa-ti pastreze taine, e pui de suflet.

Tu esti o parte din clepsidra. Si cine-i restul pana la-mplinit nu te zoreste sa fii altfel, ci doar primeste nisip ce ai nevoie sa deschizi.

                      Te imbratisez cu drag pe tine, Yo!

Imbratisare!

 

Pamantenii nu iubesc ploaia. O simt rece si trista. Si fug pentru-a-si descoperi plecatoare. Sa nu cumva sa-i atinga... sa nu ii inghete. Se supara cand vad norii pe cer gramadindu-se. Muteste ce-a fost pentru maine. Unde e viata cand afara doar ploua? Cand cerul se varsa, pamantul primeste. Unde e zborul cand norii se-aduna si cer invoiere terestra?

Se necajesc muritorii cand cad picaturi ne-ntrerupte pe casa de tabla. Si-si striga nesomnul si-si chinuie rostul. Caci tot nu iubesc cand afara-i doar ropot. E trist si pustiu... si se plange...

Lipesc fruntea de geam si privesc spre niciunde... da, e doar ploaie... Ce minunat! Cata pace... cata viata de ganduri si trairi gramadite... iesite la dansul de apa. Cate povesti in perdeaua de ploaie si dorinte aruncate in belsug spre pamant. Cand este doar zumzet de apa afara, in casa-i tacut... Imbratisarea e doar pentru ploaie...

                     Iubesc ploaia! Ma apartine!



http://www.youtube.com/watch?v=BAo8ukIkxns&feature=related

Cerc vicios!

E greu sa ma opresc caci nu-mi sta in fire. Mai degraba as fugi intruna, as merge peste tot si as face de toate. Imi place iuresul timpului ocupat si freamatul mintii iscoditoare dupa nestiute. Si n-as vrea sa pierd nimic caci interese sunt multe si domenii destule. Se-ntampla totusi sa nu caut agitatia... dar pur si simplu vine, se instaleaza si ma invaluie pana cand doar reclam lipsa de timp, dar fara a intreprinde actiuni de schimbare externa. Ma pierd in proiecte, in dorinte, in planuri si visuri... ma pierd in afara, ma lupt inauntru. Si pic... catre seara. Imi asez capul pe perna si privesc iar tavanul... este tot gol si tot alb... ca si ieri. Ceva imi lipseste caci sufletu-i rece. Si caut cu ochii pierduti in tavan... si-nteleg. Dar ce pot sa fac cand ceasul ma striga si lumea ma poarta mereu mai departe, mereu fara timp, mereu in afara?

Scrisoare pe perna

- Draga mea... astazi s-ar cuveni sa-ti urez lucruri frumoase, pretioase, pe care sa le porti cu tine mai departe in lume. Dar nu am ce. Si mi-e rusine sa-ti vorbesc sau sa-ti privesc ochii cautatori. O sa-ti scriu ceva ce nu se spune in astfel de momente. Vreau sa-ti vorbesc despre tine-atunci si acum. Despre tine cand te-am cunoscut si despre tine acum.

Imi amintesc ca-mi zambeai. Acum o faci mai rar. Veneai intotdeauna incurcata la intalnirile noastre. Acum esti sigura pe tine. Imi placea sa descopar ca te-ai pregatit special pentru mine si-ai fost sa-ti cumperi ceva deosebit. Acum o faci prea putin, parte din cauza gandului meu de risipa. Imi faceai surprize mici. Acum nu ti se mai par pretioase. Obisnuiai sa te joci, iti placeau pernele sau scartaitul leaganului din curte, plimbarile pe-nserate. Acum esti obosita, asezi pernele daca le stric locul, iar leaganul il auzi neuns. Orice moment liber era timp impreuna si nu-l simteam ca pierdere de vreme chiar daca nu stiam exact ce vrem sa facem. Acum, vrei planificari si scopuri realizate.

Mi-e dor de tine cand zambeai caci ma simteam ales; cand imi atingeai fata, caci imi permiteai sa-ti fiu aproape; cand te pregateai pentru mine caci ma simteam invidiat. Mi-e dor de ochii tai jucausi ce ma provocau sa fug in cautarea ta. Si daca am uitat sa-ti spun ca esti dorita, ma iarta, nu ma dezic de-a fi barbat imprastiat. Dar nu uita, caci de nu-ti spun ce simt, inseamna ca nimic nu e schimbat, iar dragostea de tine-i tot acolo. Te las sa dormi... iti las pe perna ce ti-am scris... cu-o floare... stiu ca zambesti cand o gasesti...


- Dragul meu, multumesc pentru floare! Intotdeauna ti-au placut lucrurile marunte, de suflet insa. Si ai dreptate, m-am schimbat incet si nestiut. Promit ca ma voi bucura de leaganul neuns sau pernele cu puf. Te las acum caci asta seara cand te vad as vrea sa uit de tot, dar nu de tine, de scartait, dar nu de leagan; de griji, dar nu de joaca! Deci te astept. Sa te intorci degraba!

Povestea din turn!

E noapte. Si parca din ce in ce mai noapte.

Prin geamul aburind se cauta miscarea. Nerostit, se citeste trairea din turnul de la capat de lume. Si chicotelile printre soapte ascunse. Ce mai conteaza de sunt martori,  de se perinda gloata-imprejur? In turnul inalt se traieste o poveste tacuta. Tremuranda, cartea isi deschide gandul si se scrie inocenta privirii si a mainii atinse de fata...

Si timpul a strabatut peste turn, peste zambet si vorbe promise. Se priveste imbratisarea doritilor, se cauta privirea alesilor, se tanjeste dupa frematatul dorintei. Se paseste peste note de doruri, se danseaza, se promite, se viseaza spre maine... ca nu va fi mult, ci curand!

E noapte. Parca din ce in ce mai noapte. Sub clipe tacute, se doarme!

Ghiocel cu capul mare!

Sa doresc si eu noua, oamenilor de lut, la inceput de mugur de floare... dar ce? Ca toate dorintele si urarile au fost aruncate in aer, in soare... pe toate le stim, de toate ne-am plictisit. Cu totii... sau pe rand! Asa ca las deoparte la multi ani ca o sa aveti si daca as vrea eu mai putini :D... sanatate, ca mi-o mancati pe-a mea... bucurii, dar iarasi va luati lumea-n cap... si uite asa ma trezesc la fundul sacului si va scot din el un simplu ghiocel!

Acum e cam sifonat, l-am pus la presat. E cam varza saracul! Dar cand l-am primit, n-am putut sa nu sporovaiesc jumatate de ora ca e cel mai parfumat ghiocel pe care l-am primit. Si cel mai frumos... si cel mai.... ghiocel. De fapt, cred ca a fost prima data cand am primit doar un ghiocel. Ce mare treaba!

Mda, banalul ghiocel. Nu l-am privit niciodata ca special, caci alta floare a mugurelui-rasare parea mai pofticioasa pentru mine. Dar uite cum ma prinde primavara fara sa aleg. Nu c-ar fi prea greu, nu degeaba mi-o fi preferata.

Dar eram la urari, multumiri.. de-alea! ... mda, m-am pierdut. Am primit lucruri simple, banale... ghiocelul asta cu capul mare si scapat in parfum... Multumesc! :)

O zambila batuta care incepe sa paleasca, deci astept alta... Multumesc! :)

Martisoare ca toate altele de la oameni ca nimeni altii... Multumesc! :)

Mi-as dori pentru voi sa imbratisati lucrurile simple, framatarile de viata ascunse in ramurile primaverii... si sa va bucurati pentru sufletul celui ce va poarta.

Sa fiti colorati in trairi, zambareti in purtare, infloritori in daruire si incantati in dorinta! O primavara speciala!

Sincer? Dezastru!

Ma uit la tine si zambesti. Iti cam place ce se intampla in micutul ecran. Te joci cu palmele si intri intr-un joc unic, al tau... ca si cum ecranul ti-ar deveni partener, iar atingerea tastelor ar fi atingerea carnii. E interesant sa te privesc... mai ales mainile... cum imbratiseaza tastele, intr-un contact scurt ca si un joc de-a gadileala. Izbucnesti in ras si te scarpini in cap. Paduchi? Ar fi de preferat sa nu. Incurcat? Si-inca cum!

Ai intrat intr-o lume a ta ori paralela cu a ta. Important e ca te-a prins si de urechi si de degete si cum mai vrei tu... Te-ncrunti, dar te inseninezi de indata. Te joci cu parul si te-aud incet pe sub casti ca si un motan in procesul de tors... acum chiar razi. Hei!!!Baga-ma in seama! Imi scrii pe mess, desi-s pe langa tine... asa... acum arati mai calculat... mai asezat... mai normal! Ups! Am zis normal? Si iarasi razi, iarasi tastezi, te incrunti, chicotesti, te-ametesti, te pierzi, te redai, te oferi si te-aduni....

Esti departe de mine chiar daca privesti catre mine. De ce nu ma intrebi ce gandesc? Caci chiar ti-as spune! Si parca-ntelegi ce plamadesc. Zgomotul de taste se-opreste, degetele se aduna, ma privesti si intrebi: "Ce se intampla?"

Sincer? Dezastru!

Acelasi... Memo!

- Shhh... Asculta!
- Ce sa ascult, Memo? Ce vrei sa prinzi de-ti incordezi tot trupul?

- Asculta...
- N-aud nimic oricat as incerca sa-ncremenesc ce pari a cauta cu-atata frematare...

Si-asculta mai departe. Tacut... cu ochii mici, caprui, in departare. Cu parul ca si graul copt, cu bratele tinute a imbratisare, cu gura mica-ntredeschisa, clipeste des si masurat... nu ma priveste nici o clipa si nici nu pare sa ii pese ce-i prin jur. El stie doar ca vorba e desarta, ca fapta-i mai sus de tot.

- Dar ce tot cauti, Memo, printre semne? Ce te framanti cu-nfrigurare? Ce rod de nestiut mai tesi in sufletu-ti adanc si incifrat? De vrei, putem sa ne jucam un timp; aici sunt oamenii de lut, ii strangi in pumn, apoi vom face altii. Aici sunt pomii dezgoluti, le facem haine pentru maine. Si gandul poate fi schimbat... Dar tu tot taci. Si pana cand, intreb, atata neclintire?

Il vad si azi la fel ca alta data... e ca nenimeni cu floarea rosie in pumn... nu stiu de ar dori s-o dea sau doar s-o aiba... de-i pentru cineva ori pentru el. Dar e mereu acolo, in mana tremuranda cand asteapta... privindu-o des si incurcat, cu-obrajii-mbujorati a asteptare...

- Asculta...

Ascult... caci n-am a face altceva mai pretios... si-apoi doar clipa asta imi dezleaga glasu-i. Mi-ar fi prea dor de nu l-as asculta... caci cine stie maine ce-o sa fie?

Ingramadire

Daca-ai stiut ca va fi greu, de ce-ai venit? Ce cauti in calea-mi pornita nedeslutita poate? De ce ne insotim prin itze sufletesti ce sunt scapate de control? Opreste-ma cand vezi ca merg inainte si nu e drumul meu nicicum pe-acolo. Se poate sa ma-nsel in alergarea mea sau in nevoia de-a cuprinde. Se poate sa nu-ti fiu insotitor atat de breaz pe cat ma crezi. Si iti doresti, vezi bine, drumuri mai incurcate ca acum. Nu stim pe unde incotro ne poarta vrerea si tot ce cerem pare tot mai mult. E mult??!

Ah... nu sunt strajerul ce-mi doresc pentru oricare, nu sunt mostenitor cuminte pentru maine. Si de gresesc? Da, nu-i tagada! Dar ce sa fac cand ce e-n mine cerceteaza potrivirea? Ce mai conteaza ce s-a scris? Ce s-a ales ori s-a dorit?

Se-ntampla sa se potriveasca uneori un drum cu altul, o inima cu alta... un vis neintrerupt cu-un zbor... te-am imbrancit si te-am lovit in suflet... te-am condamnat si pedepsit. Nu sunt precum ogarul credincios si nici nu tac de nu se stie ce se-ntampla. Ci-ti spun si te bruschez. Gresesc? Se poate! Ma iarta... o fac pentru ca doare!

Dragos... bete!

Cautare

Uneori caut! Si mi se pare ca totul e controlabil. Ca stiu cand sa deschid ochii, cand sa-mi intind bratele, cand sa pasesc spre departe, cand sa simt, cand sa ma opresc... incremenita! Ca apoi sa clipesc si sa o iau de la capat...

Alteori aleg sa nu caut! Aleg sa ma inchid in globul meu, acolo unde invat sa cunosc fiecare coltisor, cu teama... acolo unde sunt visurile si temerile, unde e intuneric si praf sau unde e partea din mine cu soare si zambet netagaduit de ce-i pe-afara.

Acum... aleg sa tac! Caci am invatat ca uneori cautarea se opreste la ceas de innoptare, chiar daca incetarea ei poate rani crunt...

Pe dimineata... cand cine stie ce va crede timpul?!

Voia Ta ori voia mea!

Fiecare cred ca am dorit, la un moment dat, sa aflam care este misiunea noastra pe lume sau voia lui Dumnezeu pentru noi. Si am trait atunci clipe de zbucium intens, de intrebari chinuitoare, de cautari frematande pentru a intelege locul nostru.

De multe ori am simtit si eu aceeasi nevoie, de a-mi defini implicarea in lume, ce inseamna a fi un crestin adevarat, caci constientizez ca viata mea are nevoie sa fie predata pe deplin in mainile lui Dumnezeu.

Inseamna sa fac voia lui Dumnezeu sa ascult de parinti? Sau sa mananc ce este sanatos pentru trupul meu? Sau sa simt cu sarmanii?Vrea Dumnezeu sa-mi traseze un drum pe care eu sa-l urmez? Are Dumnezeu viata deja pregatita pentru mine, iar partea mea este alegerea trairii ei? In dorinta sincera de a-L cunoaste la nivel personal pe Dumnezeu, mi-am pus cateva intrebari:

1. Alege Dumnezeu pentru mine o persoana cu care sa ma casatoresc sau o profesie ori un loc in care sa traiesc? Caci daca este asa, inseamna ca responsabilitatea pentru viata mea este mai mica decat responsabilitatea lui Dumnezeu fata de mine. Mai exista liberul arbitru si ce inseamna de fapt acest liber arbitru? Ce inseamna libertatea oferita de Dumnezeu?

2. Trairile ca urmare a indeplinirii planului lui Dumnezeu sunt dureroase si conflictuale? Daca da, pentru cat timp? Cum alegerea divinitatii nu este usoara pentru caracterul omenesc, cand obtin pacea si siguranta ca drumul ales este bun?

3. Planul lui Dumnezeu pentru mine este unul gata construit, iar eu il preiau si lupt pentru indeplinirea lui? Ce se intampla cu informatiile/experientele ulterioare care ne conduc catre o intelegere mai profunda a lui Dumnezeu si poate duc si la o schimbare de paradigma?

4. Cine gandeste pentru mine? Existenta unui plan asupra vietii mele, inseamnand reperele importante ale existentei (familia si misiunea), presupune mai putina oboseala personala, caci nu mai este nevoie sa descopar din 15 variante una potrivita pentru mine. Aleg din 2 optiuni, sa urmez drumul trasat de Dumnezeu sau nu. Asta inseamna ca un singur drum e pentru mine, restul optiunilor (chiar daca pot parea bune... sau chiar pot fi?) sunt gresite?

5. Ce inseamna misiunea personala? Este generala sau cat se poate de concreta? Daca este una generala, atunci mai pot vorbi de un plan bine pus la punct pentru viata mea? Daca este una concreta, atunci nu cumva Il limitez pe Dumnezeu si posibilitatile lui de a ma folosi?

Mi-e teama de a ma pierde in despicarea firului in 14 si a pierde dorinta de a afla ce se intampla cu viata mea. Am cautat raspunsuri clare in Biblie. Am staruit in rugaciune si in nevoia curata de a urma principiile divine. Tot ce pot impartasi este din experienta mea cu Dumnezeu si modul in care a lucrat pentru incertitudinile personale. Cunosc despre Dumnezeu din pruncie si vorbesc zilnic despre El, ca este infinit. Mereu mi-a fost usor sa zic asta pentru ca rational intelegeam. Insa nu detinem doar ratiune, ci si simtire. Asa ca, este important momentul in care ajungem la un echilibru gand-sentiment, o armonizare pentru ca asta inseamna lipsa conflictului. Iar Dumnezeu nu-si doreste conflicte pentru noi. Am experimentat in viata mea rezolvari necrezute si finalitati uimitoare alese de Dumnezeu si necunoscute mie. Peste 3 ani am fost convinsa ca misiunea mea data de Dumnezeu este sa indeplinesc un anumit rol in viata cuiva. Si era atat de puternica incredintarea si simtirea imi spunea acelasi lucru. Cu toate acestea, implinirea acestei misiuni durea teribil, halucinant uneori. Dar in sinceritatea inimii am urmat drumul ce credeam a fi potrivit. Pana intr-un moment, cand coplesita, m-am oprit pentru a intreba, chema din nou pe Dumnezeu. Trebuie sa doara, Doamne, atat de mult, indeplinirea misiunii Tale? Acesta este rolul pe care trebuie sa-l am? Si Dumnezeu mi-a raspuns, departandu-ma de tot ce am crezut cale de rezolvare si traire pana atunci. Mi-a aratat ca eu am cerut un "da" sau "nu" dintr-un singur drum. Dar ca exista mult mai multe drumuri cu aceeasi polaritate. Si foarte greu am inteles ca Dumnezeu se descopera incet. Si uneori cu alte drumuri decat cele intuite de noi.

1. Cred ca Dumnezeu nu va alege niciodata o persoana pentru mine, ci va alege un caracter si o influenta pozitiva. Aceasta inseamna ca Dumnezeu nu are un partener sau un loc in care sa stau pentru mine, ci Dumnezeu are parteneri pentru mine, partenerul alegandu-l eu, prin prisma libertatii totale pe care Dumnezeu mi-a dat-o. Dar criteriul definitoriu este modul in care celalalt ma influenteaza. Daca partenerul ma apropie de Dumnezeu si simt o crestere spirituala si o dorinta de slefuire, nu cred ca Dumnezeu se impotriveste unei astfel de relatii. Astfel, am responsabilitate 100% pentru alegerea mea. Daca Dumnezeu ma indruma catre o anumita persoana sau zona, atunci am dreptul sa-I reprosez lui Dumnezeu nefericirea mea. Dar Dumnezeu nu procedeasa astfel!

2. A-L alege pe Dumnezeu presupune durere pentru ca aceasta inseamna alegere impotriva pacatului. Insa Dumnezeu este cu mine in groapa cand mi-e greu si ies impreuna cu El. Durerea aceasta este diferita de cea simtita cand nu esti consacrat pe deplin. Te doare, dar ai liniste. In acelasi timp, a fi predat lui Dumnezeu cred ca nu inseamna o viata de conflicte si suferinte. Ci cred ca este vorba despre o durere temporara, de scurta durata, care umple apoi sufletul de liniste si de bucuria legaturii cu Tatal.

3. Misiunea mea se construieste in timp, odata cu aprofundarea si interiorizarea principiilor Caci daca Dumnezeu mi-ar descoperi la o varsta tot ce vrea sa fac, aceasta ar insemna ca experienta ulterioara nu mai ajuta prea mult, cel putin nu in intelegerea lui Dumnezeu si in implicarea Lui in viata mea. Am crezut ca rolul meu in viata personaei despre care vorbeam mai sus era pentru toata viata. Am cuprins dupa foarte mult timp ca rolul meu a fost pentru scurt timp. Si nici macar atunci n-am inteles pe deplin. Pentru ca nu vedeam nimic facut in urma mea. Ulterior Dumnezeu mi-a aratat ce s-a schimbat si care a fost samanta mea. Si surprinzator, inca o face.

4. Eu gandesc pentru mine. Sunt pe deplin incredintata ca decizia vietii mele imi apartine. De asemenea sunt convinsa ca Dumnezeu are drumuri pentru mine si nu drum. Pentru ca tinta noastra nu este cucerirea unei persoane sau a unei tari, ci tinta este Dumnezeu, iar acolo pot ajunge, cu o viata consacrata, in mai multe feluri (misiune externa, interna, consiliere, prin abilitatile practice detinute ce pot imbunatati viata altora). Aceasta inseamna ca un drum (alegerea misiunii externe) nu-l neaga neaparat pe un altul (misiunea in familie). In acelasi timp, ne blocam de multe ori in ceea ce se numeste fixitate functionala. Dumnezeu vrea asta pentru mine! Eu spun da sau nu? Dar daca Dumnezeu vede de fapt altceva? Sau daca Dumnezeu nu vrea nimic de la mine, ci doar sa fiu fericit, iar asta presupune o viata echilibrata si principiala.

5. Pentru mine, misiunea personala este una interioara in primul rand, si atunci as putea-o numi generala, pentru ca nu are coordonate specifice. Ce inseamna asta? Nu cred ca Dumnezeu imi cere specific sa aleg pe cineva sau un loc. Caci facand altfel nu mai indeplinesc voia Lui. Ci cred ca Dumnezeu vrea inima mea. Ma vrea pe mine. Ori asta inseamna ca oriunde sunt, Il pot sluji. Misiunea mea pe lumea asta nu consider ca este doar de a merge efectiv intr-un loc si a ramane acolo pentru toata viata. Desi de multe ori, m-am oprit si mi-am cercetat inima in vederea pregatirii pentru misiunea externa pe o perioada de timp. Insa consider ca avand in minte un punct geografic, pierdem restul. Ati auzit de oameni care au ajuns la tinta, dar sunt goi? Si tot ce traiesc pe varf este un groaznic sentiment al singuratatii si neimplinirii? Pentru ca Dumnezeu a creat varfuri, varfuri geografice si varfuri launtrice, pe care sa le atingem, apoi sa mergem mai departe.

Gandul cel mai important in ceea ce priveste voia lui Dumnezeu in viata mea este ca Dumnezeu vrea sa fiu ACTIVA si FERICITA. Oriunde m-as afla. Sa nu astept sa ajung undeva pentru a-L arata in viata mea, sa nu fug catre avion, pierzand trenul care ma duce acolo. Dumnezeu vrea sa fiu pentru altii (inseamna familia mea, prietenii, cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu) si vrea sa fiu pentru mine. Caci uneori, ma uit pe mine, incercand sa-i ajut pe altii. Dar asa cum Dumnezeu a murit pentru altii, a murit in primul rand pentru mine.

In incheiere, definitorii pentru mine sunt 3 intrebari, ale caror raspunsuri imi pot aduce pacea:
-  ce vrea Dumnezeu pentru viata mea?
- cand vrea sa se intampla acel "ceva"?
- de ce sunt eu "cel ales" pentru aceasta misiune?

Site

Dualitatea sufletului

Suntem duali... intruchipam ingeri si demoni... dezvaluim gunoi si valoare. Si doare... atunci cand ingerul din mine se intalneste cu demonul din tine... cand valoarea din tine se izbeste de gunoiul din mine...  Si plangem! in noi sau in altii...

Alegem sa traim drama de a fi gresit, lasand o privire sa alunece in ochii ei sau ai lui... uitand de libertatea sufletului pentru a imbratisa dorinta inimii. Si plangem in noi cand este tot acolo si totusi nu mai este al nostru... nici fizic, nici sufleteste...

Ori cand suntem incapabili si prea fricosi sa ne intoarcem in noi, sa daramam, sa strigam, sa imploram, sa cautam, sa renastem... ne izbim cu putere in altii... si cautam sa umplem goluri, luand de la ei si punand in noi. Si tot ce reusim... e sa facem golul mai mare... sau sa uitam ca am dorit.... pe ACEL cineva...

Suntem duali in statut... intruchipam cersatori si stapani... cautam pomana din sufletul ei... sau al lui... victimizam... ca sa nu mai doara, ca sa legam... iar uneori ne simtim stapani... peste altii... niciodata peste sufletul nostru! Caci atunci cand vine vorba de fapte, nu noi am ales, ci destinul, nu noi am ranit... ci un alter...

Si-atunci? Daca dualitatea mea se intalneste cu-a ta, cine-a spus ca nu exista chimie???

Suntem duali in privirea din noi caci il vrem stapan peste noi sa se faca... si-l vrem punte peste care sa calcam mai departe... Iar cand eu te doresc ca stapan, iar tu punte ma vrei... ingerul si demonul isi vor aseza inimile a bocet in doi... pentru ca nu este, pentru ca se vrea altceva, pentru ca doare, iar aerul pare a fi disparut... si-atunci, nu mai exista INGER si DEMON, ci doar eu... si doar tu... fara masca!

                
                                                                                                           (mai, 2007)

Rol de partener, parinte sau... in cuplu

Incep postarea aceasta de la comentariile avute. Caci se vede clar nevoia noastra, a tuturor, ca e exprimata sau nu, de a intelege cine suntem, ca si parte al unui intreg tesut in mod divin. Fie ca e vorba de cunostinte, amici sau prieteni, am simtit ca tanjim dupa brate care sa ne ofere siguranta sau tandrete, dupa ochi care sa ne priveasca vrajiti, dupa cuvinte pe care le dorim rostite doar catre noi. Ne-am minti in fata sa nu recunoastem nevoia de a ne simti speciali, valorizati.

Ma voi referi strict la rolurile pe care le indeplinim in mod natural in relatia de cuplu. Se considera uneori atat de simplu si usor, ca rolul nostru in relatie este de parteneri (iubiti). Consider ca este un gand reductionist si ca, intr-o relatie putem indeplini absolut toate rolurile: de la cel de copil, pana la cel de parinte, de la confident pana la cel de profesor. Fiinta umana este infinita ca si cerul, iar ceea ce se tese in ea, ganditi-va ca se dubleaza in momentul in care apare intregul (o relatie).

Este coplesitor pentru fiecare "participant" la relatia de cuplu sa indeplineasca uneori si un singur rol, acela de partener. Dar de cele mai multe ori indeplinim roluri multiple si facem tot posibilul, de fapt, sa ocupam mai multe "scaune" in viata celuilalt. Explicatiile sunt variate, printre cele posibile pot fi:

- "iti sunt eu confident decat sa te stie cineva mai bine ca mine";
- "iti sunt eu mama decat sa alergi la mama ta sau la vreo prietena disponibila";
- "iti sunt eu tata si te invat ce inseamna autoritatea pentru a urma mai bine sugestiile date";
- "te tin aproape de mine caci altfel iti vei da seama ca nu poti trai fara mine".

Nu va ganditi ca sunt niste lucruri constientizate. Caci daca sunt, e cazul fericit! In majoritatea cazurilor sunt amanunte intime la care nici noi nu avem acces decat printr-o cautare atenta, printr-o autoiscodire a lucrurilor pe care le simtim efervescente in noi.

De cele mai multe ori cautam sa indeplinim mai multe roluri (cu gandul necunoscut poate "fac orice, nu pleca!" caci departarea celuilalt inseamna rupere din noi) pe fondul unei insecuritati personale si interpersonale. Si e demonstrat ca, ceea ce crezi ca mai poti obtine/avea, poti consuma sau da altuia, dar ce crezi ca nu va mai veni, strangi bine in mana.

Este potrivit, pentru a nu cadea in capcana de a ne suprasolicita pe noi sau partenerul/a, sa avem prieteni de acelasi sex pentru a putea impartasi din ascunzisurile sufletului nostru, fara a avea cineva teama ca intr-un moment greu al relatiei, se va pica, din naivitate, in apropierea nepotrivita fata de un prieten de sex opus. In acelasi timp, parintii isi pot indeplini mai departe rolurile, daca nu le vom lua de la ei, la fel si sfatuitorul spiritual.

Ceea ce doresc sa subliniez este ca, prin ceea ce am scris, in nici un caz nu militez pentru o relatie opaca intre parteneri sau ascunderea aspectelor ce, oricand iesite la suprafata, pot duce la raniri inutile. Nu va ascundeti, crezand ca niciodata nu va exista o intalnire intre persoanejele implicate, ori ca nu se poate afla ceva... caci viata este asemenea unei sfere! Transparenta in relatia de cuplu si de prietenie creste launtrul nostru si ne imbogateste... poate nu pentru interactiunile cotidiene cand nimeni nu sta sa aprecieze profunzimea, dar cu siguranta pentru oamenii cu care impartim mai mult decat informatii lapidare.

Va incurajez sa faceti un test doar cu voi... sa analizati putin relatiile avute, chiar daca vi s-au parut importante ori nu, pentru a va descoperi identitatea relationala. Sa vedeti care este/sunt rolul/rile predominante pe care vi le asumati in cuplu.

mohorea.alina@gmail.com in caz ca sunt intrebari sau aspecte ce nu doriti a fi facute public.

SA FIM... pe langa ALTII! versus SA FIM cu ALTII!

Te-ai ingrozit vreo clipa de singuratate? De a te trezi singur si cat te pregatesti de scoala sau serviciu sa nu auzi zgomot de om, pe langa tine sau la telefon? Sa fie... liniste! Dar de-aia care te sperie, te face sa te simti ca intr-un cavou, singur cuc! Liniste care sa te faca sa te asculti pe tine, freamatul din tine, neimplinirile sau golurile.

Clipa in care sa fii DOAR cu tine! Groaznic! Cu cat sunt mai putine astfel de momente, cu atat e mai usor de respirat.

Hm... deloc de dorit! Cine-si doreste o casa goala si un suflet pe masura... Toti cautam relatii, sa aducem cat mai multi "musafiri" in casa noastra. Sa le aratam camerele sufletului nostru, ce ne trezeste interesul, aspiratiile, lucrurile ce ne fac sa fim cautati... de altii. Nu vei fi de acord cu mine, stiu! Si nici n-am pretentia. Dar si eu, ca si tine, imi doresc sa atrag atentia asupra ceea ce sunt! Sa amprentez! Asta e deviza omului. Amprenta in viata unui alter. Sa-ti pot spune la un ceai, intr-o seara friguroasa... ca am prieteni!

Si incepem... eu aflu despre tine... tu afli despre mine... a doua zi intreb daca ai dormit bine, iar tu ma intrebi cum e la munca... e un pacat? Nicicum! Dar cate relatii ca astea mi-au devenit aproape? Care-mi sunt prietenii pe care sa-i pot trezi in miez de noapte sau care se intorc de ma gasesc furioasa intr-o zi ploioasa?

Ma intreba cineva ce este socializarea pentru mine... si imi spunea mai departe cat de scarbit e de aceasta "imbucatire" umana. Iti dau si tie si tie si tie... cate putin din mine. Mda... sa vedem... ce mai ramane?!

Socializarea pentru mine este pasul cel mai superficial al interactiunilor umane... toata lumea spune multe si nimeni nu spune nimic. Prea putin din lucrurile care sa ma faca apoi sa-mi leg ochii de tavan inainte de somn... prea putin din intrebarile care sa-mi iscodeasca adancul in incercarea de a-mi stabili standardul de viata.

Sa fim... pe langa altii! E usor. Spun putin despre mine si te-am prins! Esti pe langa mine! Ne mintim adesea ca astfel de interactiuni duc la profunzime. Da? Cate? Cauta in viata ta, apoi spune-mi. Simti de la inceput care vor fi relatii subtiri si care te vor construi. Sau poate nu te-ai gandit... poate ca timpul pentru o astfel de analiza n-a existat vreodata.

Iti spun din viata mea de extroverta, iti vorbesc de pacatul meu de a iubi oamenii noi si multi... Sunt clipe cand respir departe de oameni. Inchid ochii dincolo de vorbe multe si agitatie sociala. Si constat ca e nefiresc sa vorbesc de prieteni multi caci luati la puricat sunt atat de putini. Infiorator de putini... cateodata. Si m-as lauda ca am prieteni multi, de-as fi de profesie "prieten", de-ar fi programul meu de lucru, zilnic, incarcat cu o astfel de plamada. Dar nu cu asta ma ocup... deci e prea absurd sa ma numesc "prieten" pentru multi... poate pentru unul, doi...

Iti doresc sa fii... CU altii! Nu pe langa altii! Sa ii patrunzi si sa te lasi patruns, influentand si azi si maine si nu doar pentru clipe!

Pana la Dumnezeu, te mananca sfintii!

Cunosti zicala... ma indoiesc sa nu!

Am interpretat in multe feluri spusa, dar diferit intotdeauna de acum. De multe ori, altii erau "sfintii" ce impovarau parcursul meu. Ceilalti impiedicau prin acte inutile, demersuri puerile ceea ce se dorea a fi o tinta. Si mai impiedicata ori mai enervata, cu limba de un cot, puneam piciorul la sfarsit.

Cine sunt eu? Cea care zice despre altii ca sunt "sfintii" ce judeca in lipsa de activitate. Sunt cea care se opune vehement verdictelor in lipsa probei... cea care se abtine de la judecata... cea care tine-n brate pe nefericitii vietii cerandu-le atat cat pot sa duca... cea care se comporta fara partinire cu cei saraci sau instariti. Eu sunt de partea celor asupriti si limitati perceptiei neastearsa-a lumii. Ah, ce gresiti sunt cei ce taia panglica 'nainte de a face funda.

Si... pleosc! Cu bata-n balta! Cu toata detasarea de judecata lumii, in aseara asta, m-am simtit eu "sfanta". Si ce-am blamat la altii, facut-am cu atata usurinta. Am judecat si nu oricum, ci stramb. Pripit... iresponsabil si pe fond de stare. Si cine crezi c-avea mai mult de spus legat de concluzionarea prematura? Moi, bien sur! Tot celalalt gresise!

Greseala e din doua parti, se intelege! Comunicarea e din doi. Dar partea mea e-a mea. Iar vina mea e tot a mea. Si am tacut cand mi-am descoperit lentilele-aburite. Ce mai era sa fac?! Am regretat si am cerut iertare.

Pana la Dumnezeu, te mananca sfintii! De fapt, pana la Dumnezeu, te mananc eu... sau tu... sau oricare dintre noi poate musca din altul. Prin siguranta personala ca eu nu judec, eu nu gresesc, eu nu fac... ca altii!

Imi pare rau. Plec capul ispasita. In seara asta "sfanta" am fost eu ... maine tu poate... ori cine stie...

Dar vorba e adevarata ("Pana la Dumnezeu te mananca sfintii")... de-o incep cu mine, cu tine... sau cu fiecare!

Dar n-as pleca 'nainte de a face o recomandare:

"Why" - Michael Card

Why did it have to be a friend
Who chose to betray the Lord
Why did he use a kiss to show them
That's not what a kiss is for
Only a friend can betray a friend
A stranger has nothing to gain
And only a friend comes close enough
To ever cause so much pain
And why did there have to be thorny
Crown pressed upon His head
It should have been the royal one
Made of jewels and gold instead
It had to be a crown of thorns
Because in this life that we live
For all who seek to love
A thorn is all the world has to give
And why did it have to be
A heavy cross He was made to bare
And why did they nail His feet and hands
His love would have held Him there
It was a cross fror on a cross
A thief was supposed to pay
And Jesus has come into the world
To steal every heart away
Yes, Jesus had come into the world
To steal every heart away.

http://www.youtube.com/watch?v=3T74qnBqip8&feature=related


                                                 

Constanta

Ti s-a intamplat vreodata sa te plangi de constanta? Ca picioarele iti sunt intr-o mare de nisip cand ti le doresti pe stanca sau macar sa vezi ca te indrepti spre-ntr-acolo?

Ti s-a intamplat sa indrepti aratatorul catre cel mai aproape si sa invoci neimplicarea ori lipsa pasarii?

Ai simtit vreodata ca fugi in disperare de lucrurile comune, de trainicia pe care o cunosti inca de azi a zilei de maine? Ori ca ai vrut sa simti clipa de clipa cum inima zvacneste cu putere in pieptu-ti ambalat printre haine?

Poate ca ai trait aceste emotii, poate ca ai trait mai colorat si intens . Poate esti genul de om care iubeste pamantul si stanca, care doreste radacina copacului pentru a-si lua seva de viata. Ori poate esti genul de vultur care poposesti crampeie de timp pe pamant, menirea ta fiind intr-un zbor neintrerupt catre cer... spre departe.

Ti s-a intamplat vreodata sa te plangi de stabilitate? Stabilitatea a ceea ce esti, a ceea ce cunosti din tine si prin tine. Ca esti din pamant ori din aer... conteaza atat de putin sub privirea fugara de timp.

Ti s-a intamplat ca dorind si plangand de constanta sa privesti in afara... sa uiti sa te privesti din nou si din nou pana ce zambetul va aparea stingher spunand "te cunosc?"

Constanta o dorim din afara. O chemam si-o blestemam cand ne pleaca. Ce ras si ce vaiet... complicatii terestre... cautam tot in altii, cand de fapt ni se intampla sa ne uitam chiar pe noi.

Una bucata zi de 2010

Fie de ziua mea, fie la inceputul unui nou an, intrebarea generala care mi se tot pune este: "cum te simti in noul an?"

Nu ma simt in nici un fel. Daca mi-ar fi cazut acoperisul casei in cap, daca as fi alunecat pe gheata si as fi simtit netezimea asfaltului gaurit... daca as fi auzit-o pe mama in spatele meu: "iar nu ai mancat azi!", atunci poate ca mi-as fi putut da cu parerea despre cum ma simt.

Si uite asa, iarasi la un inceput de an, in care ma simt la fel ca acum o zi... si maine probabil ca variatiile vor fi la fel de mici. Caci schimbarea niciodata nu inseamna preschimbare, n-are de-a face cu clipa sau cu secundele de dupa 12 noaptea.

Asa ca ma astept la urcari line si coborari abrupte, caci cam asa e cursul firesc al vietii si de ce nu, si cel care de cele mai multe ori aduce si beneficii multiple.

Sa aveti parte de schimbari in viata voastra... de toate tipurile: de la mici, la mari, simple sau complexe, alb-negru sau colorate. Important este sa va bucurati de ele, daca nu atunci... peste timp cand veti rade ca niste copii de ceea ce odata v-a facut sa plangeti... poate!

Un an plin... cu de toate!