Ti s-a intamplat vreodata sa te plangi de constanta? Ca picioarele iti sunt intr-o mare de nisip cand ti le doresti pe stanca sau macar sa vezi ca te indrepti spre-ntr-acolo?
Ti s-a intamplat sa indrepti aratatorul catre cel mai aproape si sa invoci neimplicarea ori lipsa pasarii?
Ai simtit vreodata ca fugi in disperare de lucrurile comune, de trainicia pe care o cunosti inca de azi a zilei de maine? Ori ca ai vrut sa simti clipa de clipa cum inima zvacneste cu putere in pieptu-ti ambalat printre haine?
Poate ca ai trait aceste emotii, poate ca ai trait mai colorat si intens . Poate esti genul de om care iubeste pamantul si stanca, care doreste radacina copacului pentru a-si lua seva de viata. Ori poate esti genul de vultur care poposesti crampeie de timp pe pamant, menirea ta fiind intr-un zbor neintrerupt catre cer... spre departe.
Ti s-a intamplat vreodata sa te plangi de stabilitate? Stabilitatea a ceea ce esti, a ceea ce cunosti din tine si prin tine. Ca esti din pamant ori din aer... conteaza atat de putin sub privirea fugara de timp.
Ti s-a intamplat ca dorind si plangand de constanta sa privesti in afara... sa uiti sa te privesti din nou si din nou pana ce zambetul va aparea stingher spunand "te cunosc?"
Constanta o dorim din afara. O chemam si-o blestemam cand ne pleaca. Ce ras si ce vaiet... complicatii terestre... cautam tot in altii, cand de fapt ni se intampla sa ne uitam chiar pe noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu